Pune Nuca Jos, Scrat!

In cele din urma s-a intamplat si asta. Era de asteptat ca se va intampla la un moment dat. Nu se putea altfel. Cu exceptia cazului in care cineva reusea sa dovedeasca lumii ca nu sunt om, ci o masinarie care merge pe benzina, sau, pentru o descriere mai colorata si fictionala, ca organismal meu absoarbe si metabolizeaza energia solara precum amicul nostru, super eroul Super Man, cu exceptia acestei realizari, era de asteptat ca voi claca.

Doua sute cincizeci si cinci de nopti nedormite – asta e tot ce trebuie pentru a ma distruge.  Totul a inceput ieri, la servici, cand vedeam cu ochii mintii plesnituri care se extindeau peste suprafata psihicului meu. Apoi, seara, ghemuita intre Copilu’, Sotzilu’ si Catzelu’ (noi luam dormitul impreuna in serios, nimeni nu e lasat pe din-afara), in timp ce ma uitam nemiscata si fara a respira la luminile enervante care se furiseaza seara de seara prin fereastra de o forma ciudata, am izbucnit in plans. Nu ma intreba ce s-a intamplat, pentru ca nu stiu ce sa-ti spun. Dar e foarte probabil ca as raspunde: “Totul.” Totul mi se pare anapoda, nimic nu e cum trebuia sa fie, zbuciumul si framantarile si stresul din jurul meu le consider nenecesare, cu toate astea insa le permit sa ma copleseasca, simt ca singurul lucru la care sunt cu adevarat buna – rolul de mama a fiului meu – se dovedeste a fi mai mult decat pot duce, si ma doare. Sunt suparata pe mine ca sunt asa slaba.

Intorcandu-ma cu fata inspre ingerasul asta mic care gaseste tot ce are nevoie in imbratisarea mea, in timp ce Sotzilu’ ma mangaie pe spate fara a scoate o vorba, sunt invaluita de un sentiment amar de dezamagire in propria-mi persoana, un sentiment de inutilitate pe care nu il pot descrie. Ma simteam vinovata pentru ca am plans si i-am aratat lui Sotzilu’ ca sunt necajita si nefericita; nici el nu doarme suficient, si in plus are de-a face cu stresul real impus de serviciul lui, stresul creat de nevoia de a ne intretine si de a pregati un viitor fara griji pentru baietelul nostru. De as avea eu toate responsabilitatile si grijile astea?… As include o sesiune de smiorcait la inceputul fiecarei zile impreuna cu o ceasca de cafea irlandeza pe care fara indoiala as incepe sa o consum.

Copilu’ m-a trezit de nenumarate ori azi-noapte, ca de obicei; am adormit plangand de fiecare data; la 5 dimineata a trebuit sa ma inchid in baie si sa eliberez un bu-hu-hu sanatos inainte de a ma intoarce in pat. Din pacate, nu a fost suficient. Am ajuns la birou azi-dimineata si in toiul unei conferinte telefonice am izbucnit in plans. Lacrimile mele au fost probabil insotite de un atac mic de panica, judecand dupa senzatiile ciudate care mi-au inundat corpul. I-am trimis un mesaj Sotzilului sa il avertizez ca nu mi-e bine si nu stiu ce sa fac si cui sa ii cer ajutorul. Binteinteles ca s-a oferit sa ma asculte dar i-am explicat impotrivirea mea: avand in vedere toate cu cate se confrunta el intr-o zi, mi-ar spune probabil sa termin cu prostiile si sa nu ma mai plang atat. Dimpotriva, s-a oferit sa se ocupe de rutina de seara a Copilului pentru ca eu sa ma duc direct in pat cand ajung acasa. Cu multa delicatete am refuzat (nu, nu e pentru ca nu am incredere ca s-ar descurca cu bebelul, desi stiu multe mamici care simt nevoia sa se transforme in vultur cand vine vorba de implicarea directa a taticilor in grija celor mici); de fiecare data cand se ocupa de nevoile Copilului in timp ce eu sunt prin preajma dar ocupata cu altele, sau poate pur si simplu prea extenuata dupa ce l-am avut in grija pe Copilu’ pentru ce mi s-a parut o vesnicie, ma simt vinovata si nelinistita pentru ca ma intreb cat va dura pana cand Sotzilu’ se va satura de felul “solicitant” al Copilului, si isi va arunca mainile in sus anuntand “Eu renunt.” Asadar, sezand acolo, cu presupunerea ca ma “relaxez”, nu e relaxant pentru mine. Sa dorm? Ha! Ce bine ar fi daca as putea dormi la comanda. Asta este parte a problemei. Copilu’ se trezeste pentru doar cateva momente, se vaita sau scapa un scancet pe jumatate adormit, se intoarce ba pe-o parte, ba pe alta de cateva ori sau incepe sa alapteze, dar adoarme inapoi destul de repede. Eu, pe de alta parte, raman treaza cu tot soiul de ganduri, liste de lucruri neterminate sau neincepute, neliniste in legatura cu un servici pe care il urasc; pur si simplu nu pot adormi, si de regula iau telefonul si incerc sa tin pasul cu emailurile primite, cu facebookul, mai citesc stirile etc.

Astazi Sotzilu’ a spus ca am nevoie de somn si somn am sa primesc. Vom incepe prin a pune nuca deoparte. El prevede ca lucrurile vor evolua in felul urmator (asta este exact conversatia pe care am avut-o pe Skype, inclusive imaginile):

Sotzilu’: Ai nevoie de somn, Horga. Nu ai sa te mai joci cu Nuca in pat.

Eu: Daca nu am nuca in mana, nu inseamna ca dorm.

Sotzilu’: Esti la capatul puterilor, da-i drumul putin Nucii.

Scrat Falling

Source: http://images.wikia.com/iceage/images/0/0a/Scratte_with_Scrat.jpg

Un somn de amiaza si vei fi

Huraaaaaa-Acorn

Source: http://www.fanpop.com/clubs/ice-age-scrat-and-scratte/images/9923661/title/huraaaaaa-acorn-photo

sau

 

Scrat Ice-skating

Source: http://www.filmoa.com/img/video/iceage4_scratthanksgiving_hd.jpg

Mda, printer altele, Sotzilu’ imi zice si Scrat. Si in povestea asta, telefonul este Nuca.

Ce vreau sa zic cu istorioara asta, e ca sunt fericita sa am pe cineva apropiat caruia sa ii pese si care sa ma faca sa rad cand am nevoie. Dar a trebui sa ma deschid catre ei si sa ii las sa ma ajute. Pentru prima data in ani de zile (ani!!) am sunat-o pe mami si am lasat-o sa ma auda plangand (de fiecare data incerc cat pot sa imi tin necazurile departe de urechile parintilor mei, ce rost are? cum m-ar putea ajuta de la zece mii de kilometri distanta? si nu vreau sa ii incarc cu nemultumirile mele care in general oricum sunt de scurta durata). Chiar zilele trecute am citit un post in care cineva facea publica depresia de care suferea dupa luni de zile in care s-a luptat sa-si adune curajul. Rusinea, teama ca va fi judecata si propria ei slabiciune au impiedicat-o sa recunoasca ca avea o problema. Chestia e, daca nu ceri ajutorul, cei din jurul tau nu vor sti ca ai nevoie de ei. Nu trebuie sa ne fie rusine ca trecem prin momente de slabiciune si vulnerabilitate; cat despre cei care te-ar judeca pe tine ca fiinta si experientele prin care treci, nu sunt demni de timpul si energia ta asa ca nu pierde timp gandindu-te la posibilitatea de a avea de-a face cu ei.

O sa treaca si asta. Sincer, acum-acum nu cred lucrul asta din cauza starii aiurea in care ma aflu, dar asa e. O sa treaca si asta si totul va fi din nou delicios!

email

Talk to me